Nici marea

Stavilopozi in care se sparg valuri pline de alge, furioase.
Soare inecat in nori la orizont,
nisip batatorit, mainile mele care sapa
dupa o scoica, buzele mele care sufla nisipul din ea.
Aceleasi buze ce spun cu voce tare
ca marea iarta tot, sterge tot
dar mai ales spulbera tot prin valurile ce se izbesc demente
de tot ce intalnesc in cale.
Si in marea aceea, careia nu ii puteam vedea
decat o mica bucata din nemarginire
sigur mi s-ar imprastia iubirea, tristetea, ura fata de mine…
Cu scoica imi scrijelesc venele.
Sa curga prin ele tot ce e trist!
Sa curgi TU, sa curga toate amintirile.
Imaginea ta se imprastie in apa sarata.
“Nu stiam pana acum ca amintirile mele sunt rosii.
Nu stiam nici ca ustura cand incepi sa scapi de ele.”
Simteam cum se scurge viata din mine
putin cate putin si tu inca erai acolo.
Atunci am realizat ca nu tu picurai din mine…
Amintirile rosii erau de fapt existenta mea
deci tu erai eu si nici marea nu putea sa vindece asta!