Sabinei

Mi-as dori sa pot lua
luna de pe cer,
sa o sculptez
Rotunda, rotunda
Si sa ti-o pun in palma -
- perfecta…
Sa ai minge cand
ai sa mergi in picioare!


Mi-as dori sa pot gasi
ultima (sau prima)
Pasare Phoenix,
sa ii smulg o pana
si sa iti fac condei,
sa poti scrie abecedarul!


Dar iti dau mana, iti dau iubire
Si iti dau speranta!
As vrea sa te vad înalta,
as vrea sa te vad pictata,
as vrea sa te vad zeita!

Rece

Plang o lume intreaga si mor zeci de vieti…
Pura…

Am alergat plina de speranta spre tine
dar mi-am infipt pieptul
in sarma ghimpata.
Cat rosu! Cat miros de sange proaspat!

Plang o lume intreaga si mor zeci de vieti…
Pura si rece…
Rece de moarta…

Efort

Cad…
Alunec printre degetele tale rasfirate…
si tu privesti in golul ce ma-nghite…
As fi dorit macar un efort al mainii tale
sa se stranga, sa ma prinda, sa ma traga înapoi.
Dar nu. Tu privesti si taci.
Eu privesc si cad…

Final

Se auzeau sunete de chitara dezacordata.
Nu era cantec, era zgomot.
Chitara nu plangea, urla.
Sunetele nu ma calmau, ma iritau.
Mana ta imi strangea mana
si iti simteam pielea aspra.
Auzeam din cand in cand
un “Te iubesc!” care parca astepta raspuns
dar limba mea se incapatana sa il articuleze.
Vedeam ochii tai mirati ce imi cautau privirea
dar ai mei au preferat sa clipeasca.
M-am ridicat, am plecat si am lasat in urma cei cativa ani
in care am tot ascultat chitare dezacordate.
Dar la inceput ele chiar cantau,
mainile tale erau fine si le incalzeau pe ale mele,
declaratiile tale meritau efortul buzelor mele de a le da un raspuns
si ochii mei ii cautau frecvent pe ai tai.

Atunci era inceput
Si plecarea mea a fost sfarsitul.

Nici marea

Stavilopozi in care se sparg valuri pline de alge, furioase.
Soare inecat in nori la orizont,
nisip batatorit, mainile mele care sapa
dupa o scoica, buzele mele care sufla nisipul din ea.
Aceleasi buze ce spun cu voce tare
ca marea iarta tot, sterge tot
dar mai ales spulbera tot prin valurile ce se izbesc demente
de tot ce intalnesc in cale.
Si in marea aceea, careia nu ii puteam vedea
decat o mica bucata din nemarginire
sigur mi s-ar imprastia iubirea, tristetea, ura fata de mine…
Cu scoica imi scrijelesc venele.
Sa curga prin ele tot ce e trist!
Sa curgi TU, sa curga toate amintirile.
Imaginea ta se imprastie in apa sarata.
“Nu stiam pana acum ca amintirile mele sunt rosii.
Nu stiam nici ca ustura cand incepi sa scapi de ele.”
Simteam cum se scurge viata din mine
putin cate putin si tu inca erai acolo.
Atunci am realizat ca nu tu picurai din mine…
Amintirile rosii erau de fapt existenta mea
deci tu erai eu si nici marea nu putea sa vindece asta!

Fum de tigara

M-au durut pasii tai
si m-a durut si fumul care iesea inca din tigara
pe care ai lasat-o in scrumiera înainte sa pleci.
Aud si acum usa inchinzandu-se si iti vad inca silueta
trecand in intuneric prin fata geamului.
M-a durut privirea ta plina de lacrimi
pe care am intalnita-o a doua zi pe strada
si buzele noastre mute ce nu s-au putut nici macar saluta.
A fost atata durere…
in sprancenele tale incruntate sa inteleaga,
in mainile tale, goale fara ale mele,
in ochii mei plini de lacrimi moarte…

Mai?

Mai tii minte?
Era tarziu si frig si zapada.
Era iarna si ningea
si tin minte frigul teribil,
fulgii albi, gheata de jos
si golul din mine.

Mai stii de ce plecasem?
O cearta fara sens, cuvinte aruncate
si ura… ura din tine…
zambetul tau a mila si vorbele de adio…
Nici macar speranta uneri revederi,
Era un etern adio…

Mai vrei lacrimile mele?
Eu nu uit… eu nu uit mai ales urma talpii tale din zapada,
cand ai iesit in strada sa imi repeti
cuvantul - pumnal “Adio!”…

Mai stii ce ti-am zis
privind fix la urma talpii tale?
Ca stiu ca aia e a ta…
desi se pierdea intre sute de alte urme…
stiam ca e ta
pentru ca era aceeasi cu care calcasei
si peste inima mea…

Eu si atat!

In incaperea mica cu peretii rozalii
sunt eu…
In fata mea,
o statuie sculptata atent din fier…
Nu…nu din bronz,
nu… nu din aur,
nu…nu din marmura…
Dintr-un fier rece,
cu doi ochi goi si o silueta firava.
Fara suflet, seaca, scursa de viata…
fara luciu, cu pete de rugina in partea stanga a pieptului.
inexpresiva, zamislita de cineva doar ca sa fie.
nu ar putea niciodata prinde viata in adevaratul sens al cuvantului…
viata aceea plina, dinamica, vesela. Pur si simplu - VIATA
E prea departe de ea.
Intind incet mana spre
fierul devenit moale din partea stanga a pieptului
din cauza ruginii… ma gandeam sa il scobesc…
dar ma lovesc de rece, ma lovesc de sticla…

Stii…
in incaperea aceea mica
cu peretii rozalii…
eram eu…
In fata mea,
o oglinda…
Eram eu, oglinda
si atat!

Nu plange!

Toamna…in tine, pe buzele tale,
in inima ta…
Rugina…doar fara culoare, doar fara stralucire…
Nu…nu plange! Pana si fluturii mor…
Nu…nu te simti tradat! Pana si dumnezeu a fost tradat de Lucifer…
Nu…nu incerca sa zbori! Pana si pasarile obosesc…

Ador toamna…
lacrimi uscate,
sentimente ce fac ranile sa se deschida
si manjesc frunzele cu sange…miros de amintiri nesterse…
Poate doar melancolie, poate doar petale rosii de trandifiri ofiliti,
poate doar lacrimi de inger…manjite in cadere de atmosfera…


Dar stii…eu am inteles…
nu plang pentru ca pana si fluturii mor,
nu ma simt tradata pentru ca nu sunt mai sus de dumnezeu…
nu incerc sa zbor…pana si pasarile obosesc...

Da-mi mana!

Vroiam si iubeam…
Respingeam…
Trecut…

Acum…
cand iubirea ta imi apasa pieptul
si nu ma lasa sa respir…
Acum cand lacrimile imi sculpteaza obrajii
si privirea ta critica de piatra, inexpresiva
imi masoara defectele din cap pana in picioare…
cand pana in adancul inimii ma sageteaza
vorbele tale…acum, ca am dat uitarii lumina
si te iubesc pe tine…
Acum, ca ratacesc in intuneric,
macar…da-mi mana!

Mecanisme

Cad lacrimi pure, inghetate…ploaie din tremuratul ingerilor…
si oamenii trec pe strada , le calca in picioare(puritate si vise adormite…), nu se mai apleaca, nu le mai mangaie, nu mai admira calmitatea, splendoarea si miracolul ninsorii…
Vad ACEA lumina cum vedeau lumina si in anii trecuti, vad ACEL Craciun ce urma a veni ca pe o imbatranire…spirituala, morala, fizica…”- A mai trecut un an!”> ofteaza unii…
Ochi inchisi,
inimi ferecate,
suflete indoliate,
si totusi EXISTENTA!
Plina de…
mecanisme ruginite,
reflexe obsesive,
ticuri incontrolabile,
trupuri fara suflete,
inimi fara batai,
vene fara puls… peste tot la fel…
Fulgii de nea sunt mereu altii, mereu unici, pomul de iarna e mereu altul..toate se shimba numai noi ramanem la fel…batrani…nastem copii pe care uitam sa ii invatam sa traiasca…ii mecanizam…suntem fara auz, fara vaz, fara credinta, fara sentimente…
Afirmari fara intelegeri,
faceri fara simtiri,
viata fara seva…